12 ani de lucrare. Prima zi în Malawi.

17-ianuarie-2009. Prima zi plină în Malawi. Aceast articol este o continuare a celui precedent. Îl puteți citi aici.

Scriam ieri despre experiențele trăite înainte și în ziua în care am ajuns în Africa. Astăzi, se împlinesc 12 ani de la prima noastră zi plină în Africa.

aug 2008 – poză de familie înainte de a pleca în Africa.

După o noapte în care abia am putut dormi din pricina căldurii, emoțiilor și a multor întrebări, ne-am trezit dis-de-dimineață de cântecele păsărilor. Sezonul ploios este greu dar frumos. Greu pentru că ploile strică case și drumuri. Greu pentru că microbii și toate insectele cresc și se înmulțesc fără oprire, în special țânțarii, cei care poartă malaria. Sezonul ploios este însă foarte frumos pentru că totul este verde, totul este în viață, parcă toată natura se bucură.

Așadar, treziți de cântece păsărilor, ne-am dat seama că am ajuns cu bine, că suntem în Africa. Nici nu vă pot explica mulțimea emoțiilor și a gândurilor, însă eram fericiți că suntem pe câmpul de misiune. N-am avut mic dejun, n-am avut cafea la noi, n-am avut nimic. Defapt, condițiile au fost grele la început. Vă spuneam că în prima noapte am stat pe întuneric, și asta pentru că nimănui nu i-a păsat să se asigure că partea electrică funcționează. Astăzi cred că acest lucru a fost făcut intenționat, însă nu mai contează. N-am avut frigider, aragaz și nici măcar un ventilator – oricum nu aveau cum să funcționeze.

aug 2009 – Aimee, născută în Africa.

Așa că după ce s-a făcut ora 8 și am știut că magazinele și băncile se deschid, m-a dus în orașul Zomba pentru a schimba niște bani și a vedea pe ce lume sau în ce lume sunt. N-am să uit această experiență niciodată: mergeam prin oraș (n-aș putea zice pe stradă pentru că n-au existat trotuare atunci) și toată lumea se uita la mine. Orașul Zomba nu e neaparat mic, are totuși aproape 100,000 locuitori, însă și astăzi se pare că toată lumea știe pe toată lumea. Orice om nou este imediat remarcat, și așa a fost și în cazul meu. Am făcut un mic tur al orașului, am mers pe la câteva magazine, prin piață însă aceste lucruri m-au șocat: sărăcia lucie și faptul că toți întorceau capul după mine.

Nu pot spune că sunt un om timid și, până atunci, am vorbit de mai multe ori în fața oamenilor, însă aceea experiență a fost parcă prea de tot. Am schimbat niște bani, la un moment dat s-a rezolvat și curentul și țin minte că unul dintre primele lucruri pe care le-am cumpărat a fost un ventilator. Ne era așa de cald iar Lita, fiind însărcinată, suporta și mai greu căldura și umiditatea.

După o zi pe care nu o voi uita niciodată, a venit seara și AM PLÂNS. Da, eu am fost primul care am fost copleșit de toate emoțiile posibile și imposibile și țin minte că am vrut să plec acasă; prima zi de Malawi m-a lăsat fără cuvinte, fără puteri și am fost gata să renunț. Ajutorul meu potrivit, Lita, m-a încurajat în acele momente și am luat hotărârea să mai stăm o zi. Peste câteva zile urma ca și ea să fie doborâtă de emoții, iar eu să fiu acela care să o ridic.

Am învățat multe lecții în acele prime zile în Malawi, lecții pe care le aplicăm și astăzi. Știți cum e în viață, de la unii învățăm ce SĂ facem, iar de la unii ce SĂ NU facem. Cam așa a fost și în cazul nostru, în primele câteva luni am avut parte de multe experiențe negative, experiențe care însă ne-au făcut mai buni, mai credincioși, mai puternici și mai pregătiți pentru misiunea care ne stătea înainte.

2009 – Aimee în pat.

Vă dau doar câteva exemple, așa pe scurt. Dată fiind familia soției mele, multă lume s-a temut de noi și de scopul nostru acolo. Am fost numiți „spionii lui Tom”, „lupi în haine de oi” și multe alte apelative care nu țin de lucrători sau de o lucrare. Câteva biserici locale, Malawiene, au fost avertizate cu privire la noi, chiar înainte ca noi să ajungem în Malawi. Mulți nici măcar nu ne-au mai dat vreodată o șansă, ci ne-au urât de la bun început, chiar înainte să ne cunoască.

Apoi e situația cu modul în care am fost primiți la casa de misiune, și cu greutățile impuse și create intenționat, cu scopul de a ne face să plecăm. Timpul trece dar nu acoperă nimic, iar multe lucruri au ieșit la lumină după luni sau poate chiar ani.

Greutăți au venit din partea unor localnici întărâtați împotriva noastră, a unor păgâni care urăsc creștinii dar, cel mai rău, din partea unor frați. Defapt astăzi, dacă m-ați întreba, v-aș zice că cele mai multe probleme de pe câmpul de misiune sunt cauzate de alți misionari/lucrători.

Nu în ultimul rând, am avut greutăți cauzate și de bisericile care ne-au trimis în Malawi. Spuneam ieri că am umblat prin țară și am primit multe promisiuni. Ei bine, ne-am dus cu 100% promisiuni, însă după doar câteva luni am rămas cu aproape 40% suport financiar. Și acest lucru ne-a durut mult, pentru că au fost biserici care ne-au spus: „Mergeți în Africa, vom fi alături de voi” iar după ce am ajuns acolo, frații noștri ne-au uitat. Am auzit tot felul de motive: „e iarnă, avem cheltuieli”, „vine primăvara, avem de construit”, „n-am știut la ce ne înjugăm”, „nu mai putem”, „frații au decis ca să ne axăm pe lucrarea locală” etc. Din păcate, unele biserici nici măcar nu mi-au mai răspuns mesajelor.

Din 2009 și până cam prin 2011 viața noastră n-a fost ușoară, însă nu zic asta pentru ca să mă plâng, ci pentru ca să vă arăt că Dumnezeu a fost cu noi! Într-adevăr, dacă El nu era sprijinul nostru, aveam toate motivele să plecăm, însă un gând m-a ținut pe picioare în fiecare zi: „Domnul m-a chemat aici și plec doar când El mă cheamă.”

Spunea Pavel, „Știu și să trăiesc smerit, știu și să trăiesc în belșug. În totul și în toate m‑am deprins și să fiu sătul, și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în nevoie.” Și am fost în nevoie de multe ori. Am mâncat mămăligă, nu de poftă, ci din lipsă de altceva. Au fost multe momente în care n-am mai știut de unde vor veni banii, cum vom plăti facturile sau cum vom face lucrare însă Dumnezeu a fost cu noi și El ne-a dat har suficient pentru ziua respectivă.

Credeți-mă când vă spun, au fost luni în care am luat împrumut bani de la localnici. În loc ca eu să îi ajut pe ei, ei mă ajutau pe mine ca să pot să îmi hrănesc familia și să fac lucrare. Am fost dați în judecată, am fost amenințați cu evicțiunea din casa de misiune, am rămas la un moment dat fără mijloc de transport și asta în contextul în care aveam lucrare la mulți km distanță și da, am mers pe jos. Am fost blestemați de vraci, am fost atacați de hoți și ni s-au furat lucruri. Ne-am simțit uitați, ignorați, părăsiți și singuri.

Toate acestea însă n-au fost la întâmplare; chiar dacă unii ne-au dorit răul, Dumnezeu a avut în vedere binele nostru. Cum altfel aș fi putut învăța că atunci când tot ce ai este Dumnezeu, realizezi că Dumnezeu este tot ceea ce ai nevoie? Lecția aceasta singură ar fi suficientă, însă mai sunt multe altele:

  1. am învățat să fim primitori de oaspeți. După ce am fost primiți ca niște dușmani, am luat hotărârea să ne dăm toate silințele ca să îi primim pe toți care vin la noi bine. În 2013 am avut prima echipă de misiune și, înainte de venirea lor, am pus geamuri la intrarea în apartamentul lor. Acolo am stat noi în 2009 și da, n-am avut sticlă în acele geamuri. Mai mult, ne asigurăm că apa curge, că musafirii noștri pot face duș, că au mâncare, că au un minim de confort. Nu operăm un hotel de 5 stele dar nici nu vom crea greutăți artificiale nimănui.
  2. am învățat să iubesc pe localnici. Când am ajuns am tot auzit că e periculos, că nu trebuie să îi las în casă, că toți vor să mă fure, că toată lumea caută să profite, etc, etc. Am învățat că fiecare localnic este un suflet, un om care poate fi bun sau rău. Le-am dat tuturor șanse și am oferit încredere, pentru ca mai apoi să fiu înconjurat de oameni în care pot avea încredere!
  3. am învățat importanța familiei! La sfârșit de zi, fie că e ea ușoară sau grea, acasă te așteaptă cineva care te iubește necondiționat. Acest lucru este o binecuvântare greu de exprimat în cuvinte.
  4. am mai învățat și lecția singurătății, o lecție pe care puțini lucrători o știu. Atunci când vrei să fii aproape de Dumnezeu, te îndepărtezi tot mai mult de alți oameni. Fizic ești lângă ei și printre ei – tocmai asta este natura lucrării – însă există un alt fel de separare. Atunci când cauți voia Lui și îL cauți pe El, în mod automat cei din jur rămân în urmă. Domnul Isus a trecut pe acolo, Pavel la fel și el. Am întâlnit unii păstori care înțeleg lucrul acesta dar foarte puțini misionari. Sunt lucruri mai greu de explicat, ele trebuie experimentate.
  5. am învățat să ne bazăm pe Dumnezeu. Oamenii, chiar și cei bine intenționați, greșesc. Și noi greșim altora, de aceea fiecare dintre noi trebuie să ne bizuim pe Domnul. E ușor să spui “mă încred în Domnul” când ai bani în cont, când frigiderul e plin, când știi sigur că vin banii la final de lună, când părinții sunt aproape sau când prietenii sunt gata să-ți sară în ajutor. E mai greu când ești în inima Africii, singur.

Aș mai putea scrie, însă deja m-am extins prea mult. Termin cu acest gând, împlinim 12 ani de lucrare în Africa, 12 ani în care Dumnezeu a fost credincios și ne-a purtat de grijă în fiecare zi. Cred că acest gând cuprinde tot ce am spus și tot ceea ce n-am spus. Domnul să fie glorificat.

doi copilași care au venit dintr-un mediu foarte greu.
am venit să le îndreptăm inimile și ochii spre Isus.
0 Shares
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Comentariile sunt închise.