90.000 km cu avionul

În zilele acestea îmi aranjam biletele de avion pentru călătoria din Statele Unite, folosind o aplicație pe care o recomand cu căldură tuturor, App in the Air, disponibilă pe toate platformele importante (Apple, Google și Microsoft). Am rămas surprins să realizez că mă apropii de 100.000 km parcurși doar cu avionul și, normal, m-am întrebat cum este posibil.

Deși în mod normal nu accept și nu recomand ca o aplicație terță să se conecteze la conturile de email, de această dată am zis să o las să văd ce poate să facă. Aplicația caută prin toate emailurile și găsește rezervărilor și biletele de avion, făcând astfel munca de organizare extrem de ușoară pentru utilizator. Astfel am găsit chiar și primul nostru zbor către Malawi, din 16 ianuarie 2009, și în mintea mea au revenit multe amintiri interesante din aceea perioadă a vieții noastre.

Nu voi uita niciodată reacțiile pe care unii le-au avut atunci când am anunțat că vrem să plecăm în Africa. Pe bună dreptate, chiar un frate din biserică mi-a spus că sunt nebun, ducându-mi tânăra familie în mijlocul Africii, unde am putea să murim. Am fost numit om iresponsabil, tânăr fără minte, spion sau aventurier. Foarte puțini, însă, au realizat în acel moment că e vorba totuși de chemarea lui Dumnezeu.

Nu voi uita drumul lung către București pentru a ne lua viza de Malawi. Era iarna lui 2008, și mașina pe care am împrumutat-o nu încălzea suficient. Țin minte că Jessica îngheța de frig în spate și am decis să o aduc pe bancheta din față acolo unde era mult mai cald (mașina era un Ford Transit cu 3 scaune în față). Bineînțeles, poliția ne-a oprit și mi-au dat o amendă sănătoasă, amenințându-mă și cu suspendarea permisului pentru 3 luni. A trebuit să îi rog frumos din toată inima mea să ne înțeleagă situația și măcar să îmi dea permisul înapoi, pentru că aveam nevoie de el în Africa. Abia după ce i-am convins, arătându-le pașapoartele cu viza de Malawi, mi-am primit înapoi permisul. Amenda a trebuit plătită.

Îmi aduc aminte cât de obosit eram după drumul lung. Am pornit către București în noaptea precedentă, am mers direct la Ambasadă după care ne-am întors înapoi către Baia Mare. Lita și Jessica s-au odihnit puțin la un motel în timp ce eu rezolvam vizele, însă eu deloc. Pe drumul de întoarcere, la intrarea în județul Maramureș, undeva în mijlocul nopții și în mijlocul pustietății, nu am mai putut rezista, și a trebuit neapărat să trag pe dreapta și să mă odihnesc puțin. Țin minte că Jessica plângea și țipa de oboseală în timp ce eu căutam măcar 20 de minute de somn. Afară era frig, zăpadă pretutindeni și luna era fie plină sau aproape plină, pentru că lumina totul. La un moment dat ne-am temut că cineva va veni peste noi, și ne-am continuat drumul.

Îmi aduc aminte de drumul lung de 8 ore din Sighet spre Budapesta în noaptea dinaintea plecării. Eram obosiți, eram stresați, eram entuziasmați.

Îmi aduc aminte de emoțiile amestecate din ziua în care am plecat. Pe de-o parte, am fost fericiți să pășim prin credință pe calea lăsată de Domnul, pe de altă parte am fost speriați de ce se va întâmpla și ce vom găsi în Africa. Ca și cum nu ar fi fost destul, am experimentat și supărare atunci când a trebuit să ne luăm rămas bun de la prietenii care ne-au dus la aeroport și de la mama mea care ne-a condus “pe ultimul drum”. Da, toți cei care au fost alături de noi în acele momente știu că am fost pregătiți pentru orice și nu am exclus nici posibilitatea ca să nu ne mai întoarcem în viață niciodată.

Îmi aduc aminte de reacția doamnei de la ghișeul din aeroport. Încărcați cu câte 2 bagaje de cală, unul de mână și unul de laptop (care era folosit ca și bagaj pentru cărți), ne-am cerut biletele. Dânsa și-a dat seama că bagajele de mână sunt cu mult peste limită, însă atunci când a auzit că plecăm în Africa definitiv ne-a urat drum bun în timp ce în ochii ei am putut citi clar uimire și părere de rău. Nici măcar cei care lucrează la ghișeul de bilete nu cred că văd în fiecare zi familii tinere, cu soția însărcinată și cu un copil de 7 luni în brațe, care să se mute în Africa cu doar 4 bagaje mari.

Îmi aduc aminte de acel prim zbor către Amsterdam. Auzisem că e un aeroport enorm iar noi aveam doar 1 oră ca să prindem următorul zbor. Cred că stresul din noi a fost clar pentru toți, deoarece un domn mai în vârstă (de origine din Amsterdam), ne-a desenat pe o hârtie poarta unde vom ateriza și cea de îmbarcare pentru următorul zbor.

Îmi aduc aminte de fuga prin aeroportul din Amsterdam pentru a prinde avionul către Nairobi. Încărcați cu toate bagajele de mână și gențile de laptop am alergat ca bezmeticii prin aeroport, zărind doar cu coada ochiului norocoșii care își permiteau să ia o pauză de cafea.

Îmi aduc aminte de calmul care ne-a inundat atunci când, într-un final, ne-am luat locurile în avionul cel mare către Nairobi. În sfârșit, am crezut noi, ne vom putea odihni și recăpăta puterile. Nu a fost să fie. Pentru început, Jessica a refuzat doarmă în coșulețul pentru copii din avion. Cu ea în brațe, nici eu și nici Lita nu am putut să dormim. Pe la jumătatea zborului, însă, Jessica a cedat oboselii și noi, la rândul nostru, am putut să ne odihnim puțin.

Îmi aduc aminte de momentul în care am pășit în aeroportul din Nairobi. Abia atunci am realizat ce am făcut: am mers în Africa! Țin minte șocul meu atunci când am văzut că toată lumea este neagră la piele. Singurii albi printre negrii, într-un aeroport prost semnalizat, ne-am căutat poarta următoare de îmbarcare. Încărcat cu bagajele familiei, transpirat de căldură, obosit și șocat, cam asta era situația mea din acel moment. Ne-am dat seama imediat că am făcut o greșeală mare. Nu, nu e vorba de alegerea de a merge în Africa, ci de ținuta cu care am fost îmbrăcați. Am plecat în luna Ianuarie din România (una dintre cele mai reci luni ale anului) și am ajuns în Africa (ianuarie fiind una dintre cele mai fierbinți luni ale anului). Fără aer condiționat în sala de așteptare și fără apă destulă, singura opțiune a fost să răbdăm și să așteptăm următorul avion.

Îmi aduc aminte de momentul în care avionul a aterizat în Lilongwe, capitala Malawi. Mi-am dat seama, chiar în acel moment, că totul s-a încheiat, călătoria noastră a luat sfârșit. Țin minte de calmul care m-a inundat, realizând că am ajuns acolo unde Dumnezeu ne-a trimis. Am debarcat avionul, am trecut relativ ușor prin toate controalele din aeroport și ne-am urcat în mașină, crezând că vom ajunge la viitoarea noastră “acasă” în scurt timp. Nu. De la aeroport și până în Zomba sunt nu mai puțin de 324 km, drum pe care șoferul l-a parcurs în 5 ore. Deși a fost cald, deși am fost obosiți, și deși nu era destul loc în mașină pentru noi toți, ne-am bucurat să fim atât de aproape de casă. A fost greu, a fost obositor, însă am realizat că suntem aproape la final.

Îmi aduc aminte cum aproape am rămas fără motorină la mijlocul drumului. Șoferul mașinii nu a plănuit bine călătoria și țin minte și acum frustrarea și îngrijorarea de pe fața lui. Ce vom face dacă, după toată povestea prin care am trecut, vom rămâne blocați undeva în mijlocul drumului, la 1 oră distanță de casă! Slavă Domnului că am avut puțini kwacha la mine, bani pe care i-am schimbat în Lilongwe imediat după ce am ajuns. Cu ei am putut să încărcăm iar rezervorul și să ne continuăm drumul.

Îmi aduc aminte și de momentul în care am ajuns acasă. Nu ne-am așteptat la mult, deoarece e totuși Africa, însă o primire caldă și reală ar fi fost suficientă. Poate și un loc în care curentul electric să funcționeze și unde să avem un minimum necesar: câteva farfurii, o oală și un frigider. Am avut un start greu, însă cred că ne-a fost benefic. Uitându-mă în urmă, văd cum Dumnezeu ne-a pregătit încă din prima zi, pentru o viață de slujire și o lucrare sănătoasă și în creștere.

Îmi aduc aminte și de prima zi plină în Malawi. M-am plimbat puțin prin orașul pe care astăzi îl numesc acasă, și m-am speriat de reacțiile oamenilor din jur. Atunci am avut primul meu șoc cultural. Zomba este un orășel mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Un om alb, nou, va fi cu siguranță observat și analizat chiar și atunci când se plimbă. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu toată atenția și cu toate privirile ațintite spre mine.

Da, cam așa s-au petrecut lucrurile la începutul acestei noi aventuri din viața noastră, Africa. Cu bune și cu rele, cu emoții amestecate și cu pacea din partea lui Dumnezeu am făcut acest pas uriaș prin credință. Am lăsat totul pentru a câștiga altceva, și anume bucuria din faptul că suntem în centrul voii lui Dumnezeu pentru viața noastră. Nu știu câți ne-au înțeles în acele momente, însă cu siguranță i-aș fi putut număra pe degetele de la o singură mână. Totuși, alegerea noastră nu a fost făcută datorită oamenilor sau din pricina oamenilor, ci doar din pricina lui Dumnezeu. Greutățile și problemele care aveau să vină peste noi vor demonstra acest lucru: nu am venit pentru un om și nu plecăm pentru un om. Am venit pentru că Dumnezeu ne-a spus să venim și vom pleca atunci când El ne va spune să plecăm.

Ar mai fi multe de spus, alte amintiri și mai multe detalii la fiecare dintre ele, însă pentru aceasta ar trebui să scriu o carte. Într-un articol viitor voi vorbi despre ce a însemnat pentru noi să lăsăm totul pentru El. Precum alți misionari dinaintea noastră, mult mai însemnați și mai buni, la rândul nostru și noi ne-am “ars corăbiile” și ne-am “jertfit boii și uneltele boilor”, pășind prin credință în viața și misiunea încredințată de Dumnezeu.

Rugați-vă pentru noi!
Rugați-vă pentru Malawi!

0 Shares
Bookmark the permalink.

One Comment

  1. Domnul sa va intareasca si sa va dea putere si credinta sa ramaneti in voia LUI si sa va ajute sa faceti lucrarea cu bucurie . Domnul va va da rasplata !

Comments are closed